Casa somnului, de Jonathan Coe

Editura Polirom, 2001, Limba: romana, traducere din engleza de Radu Paraschivescu

A trebuit sa las sa treaca un pic de timp intre momentul in care am terminat cartea asta si redactarea unui post despre ea fiindca eram foarte interesata sa vad ce ramane. Nu pot spune ca s-a sedimentat cine stie ce in cateva zile, insa mi-a scazut resentimentul generat de faptul ca nu mi-a indeplinit asteptarile initiale si am reusit intre timp sa apreciez directia in care a mers pana la urma. Jonathan Coe este inca un autor pe care nu l-am mai citit niciodata, de unde si surpriza probabil.

Casa somnului este o lectura extrem de placuta, atat de placuta incat uneori ma intrebam daca placerea nu este vinovata. Cand firul narativ a inceput sa se complice iar actiunea sa devina, fara un avertisment prealabil, exuberanta si plina de surprize, am devenit convinsa ca este o placere vinovata. Apropiindu-ma de sfarsit, unde loviturile de teatru se succed cu o rapiditate naucitoare, am devenit de-a dreptul furioasa, ceea ce nu m-a impiedicat, evident, sa devorez in continuare fiecare pagina, facand pronosticuri debile despre rezolvarea finala. Ei, debile cum erau, aproape toate s-au adeverit, ceea ce m-a enervat si mai tare, sporindu-mi pe de alta parte placerea. Un adevarat cerc vicios din care am iesit doar amintindu-mi ca scopul meu de cititoare este sa intru in lumea unui roman fara idei preconcepute si daca nu mi se pare prea idiot ca sa il termin, la iesire sa fiu onesta in privinta a ceea ce am citit, incercand sa stau departe de pretentiile unei analize academice.  (Nu ca as putea, acum, sa fim seriosi, sa fac o analiza academica. Nu, ca sa nu creada cineva ca pot da nu vreau. Nu pot si nici nu vreau si daca uneori pare ca devin academica si ca stiu despre ce vorbesc, e absolut accidental fiindca dupa cum am dezvaluit intr-un post anterior; nu mai am de multa vreme uneltele necesare si nici nu stiu daca le-am avut cu adevarat vreodata. Asa, bun, ca sa fie clar.) Pot astazi spune, asadar, cu mana pe inima, ca romanul asta mi-a placut. Categoric. Nu mi-a dat frisoane intelectuale, nici nu m-a bulversat pentru totdeauna, insa l-am citit cu pofta, fiindca are o atmosfera, scriitura e fluida si m-a invatat o gramada de lucruri despre somn.

Cum emana ceva inefabil ce eu voi numi englezitate prin fiecare silaba, l-am vazut ca pe o combinatie intre recent cititul Sa nu ma parasesti al lui Kazuo Ishiguro si Durabila iubire al lui Ian McEwan: aluzia unei atmosfere academice care insa nu devine cadrul principal al actiunii, personajele tacute, povestile de dragoste obsesiva si chestiunile de etica (medicala?) il apropie de Sa nu ma parasesti, iar voluptatea cu care autorul plonjeaza in detalii asupra diferitelor patologii aminteste de Ian McEwan. Nu sunt extrem de entuziasmata de obicei de acele pasaje din carti din care deduc faptul ca scriitorul a petrecut cel putin un an in biblioteca in prealabil si acum face tot posibilul sa incerce sa redea complexitatea informatiilor obtinute incercand sa pastreze un simulacru de legatura cu actiunea, prin niste fire fictionale extrem de subtiri pe care incearca sa le impleteasca subtil dar de cele mai multe ori fara succes cu dizertatia academica in care s-a lansat. Howgh. Pe de alta parte, desi ingreuneaza lectura functionand de cele mai multe ori ca niste bolovani in derularea naratiunii, acestea sunt momentele in care un alt fel de interes decat cel literar este stimulat si care ofera satisfactia despre care toooot vorbesc mereu, satisfactia data de faptul ca iata, si astazi ai invatat ceva nou. Si pe deasupra nici nu a trebuit sa te obosesti sa mergi tu insuti/ati sa cauti, ci informatiile au venit la tine in timp ce tu te relaxai cu un roman simpatic, evitand sa te gandesti ca viata e grea si ca afara ploua.

Totul pare mohorat in roman, dar nu fara farmec. Tonurile de gri se suprapun creand o imagine foarte precisa despre Ashdown situat pe o faleza sinistra si batuta de vanturi, despre micul oras universitar nenumit si despre cafeneaua unde isi pierd vremea studentii. Totul este luminat de o singura scena la malul marii, care functioneaza ca o contrapondere la negurile, vantul si ploaia care strabat fara mila cam fiecare scena a romanului (sau poate doar in mintea mea, nu stiu sigur). Mi s-a parut extrem de inteligent cum acel moment, care devine cheia romanului si la care multe personaje se refera ca fiind unul din cele mai fericite ale vietii lor, are propria viata si caldura. Totul devine deodata ars de soare si imaginile un pic neclare, trasaturile personajelor se dizolva din cauza stralucirii emanate de scena. Apoi apele cenusii se reinchid peste fragmentul insorit, facandu-l sa para o amintire a unei vieti apartinand altcuiva si nu lui Sarah si Robert.

Nu as vrea sa dau insa impresia ca mohorala generala a cadrului se reflecta asupra scriiturii, fiindca numeroasele accente comice definesc romanul in aceeasi masura. Mi s-a intamplat sa rad in hohote citindu-l, ascunzandu-ma in baie, ca sa nu trezesc toata casa (jocul de cuvinte e neintentionat, nu ca l-ar fi detectat cineva inainte ca eu sa atrag atentia asupra lui, nu? ). Comicul vine din clasicele qui pro quo-uri care par sa nu isi piarda niciodata din prospetime, dar si din tendinta de a caricaturiza anumite personaje. Asta poate parea ceva negativ, insa dupa cum spuneam mai sus, satisfactia cititorului este nemasurata vazand ridicolul in care cade fara gres un personaj extrem de cretin precum Gregory. Nu e foarte profund, dar face apel la emotii umane de baza – uneori ma gandesc ca un studiu psihologic al persoanelor care citesc Casa somnului ar fi el insusi foarte interesant. Deci, dupa cum spuneam, personajele sunt schitate uneori un pic cam gros, insa asta le da farmec si forta. Poate din cauza similitudinilor cu Sa nu ma parasesti, Sarah nu poate fi in filmul din mintea mea decat Carey Mulligan, iar in Terry tanar il recunosc pe un fost coleg care imi provoca accese de exasperare. Astea sunt semne bune, in opinia mea, semne ca personajele traiesc. Mai mult, in cartea astea, personajele traiesc si respira si se comporta intr-un anumit fel numai si numai pentru placerea cititorului, iar asta este extrem de flatant.