Caderea, de Albert Camus

Editura: Rao, 2009, limba: romana, traducere din franceza de Georgeta Horodinca

Cat curaj, nu? In mod normal nu m-as fi apropiat de cartea asta nici sa fiu platita, din cauza unei imagini distorsionate pe care o am despre Camus in urma unor lecturi care in amintirile mele de-a lungul anilor au devenit extraordinar de deprimante, desi in timp ce eram in mijlocul lor eram cat se poate de multumita. Nu stiu exact cum sa explic efectul asta, si cu Sartre mi se intampla la fel. Probabil ca subiectele in sine sunt ingrozitor de pedante, dar cartile sunt asa de bine scrise incat atunci cand te afunzi in ele ai un oarecare sentiment de confort care contracareaza norul de disperare in care sunt invaluite lumile lor. Si tocmai motivul pentru care scriu aici despre Caderea este printre altele ca sa imi aduc aminte ca nu Camus este problema ci amintirea lui Camus, si deci a-l citi nu provoaca depresia, ci ocazional cand ma voi gandi la carte o voi vedea probabil sub o lumina deprimanta, ma voi intreba cum am putut sa o citesc si asta imi va spori admiratia fata de propria persoana fiindca iata cand vreau ma mobilizez. Deci numai consecinte pozitive. Oricum ar fi, nici o sansa pe lume ca eu sa fi citit romanul in alte circumstante decat cele care s-au prezentat sambata asta: vineri seara m-am vazut cu coordonatoarea de doctorat care a facut niste eforturi fara vlaga si de forma sa ma motiveze. Chiar si asa, de mantuiala, tentativele au functionat intrucatva (ma intreb de ce ar fi capabila sa trezeasca in mine daca si-ar da intr-adevar interesul) si m-am gandit, cum subiectul tezei mele este fix caderea (don’t ask), ca poate ar fi bine sa citesc acest roman, chiar daca s-ar dovedi ca nu are nimic de-a face (are un pic de tot). Si apoi, a doua zi, mergand spre Grenoble cu trenul, nu aveam nici casti nici cartea pe care o citesc acum, doar Kindle-ul care contine o lista de carti intitulata ‘De citit pentru Stefana’ si in capul listei, la A de la Albert, fix asta. Asa ca am strans din dinti si m-am apucat.

Evident, din moment ce scriu despre ea, intr-un final mi-a placut. Probabil mi-ar fi placut mai mult cand eram adolescenta, am avut aceeasi senzatie citind Lupul de Stepa de Hesse. Intreg romanul este un monolog, ghicim replicile care i se dau naratorului/monologatorului/ personajului, insa ele sunt trecute sub tacere de scriitor, sunt foarte rare si singurul lor rol este, pe langa cel de a declansa raspunsuri care altfel s-ar fi strecurat mai greu in monolog, sa scuture din cand in cand cititorul un pic toropit de atata vorbarie. Didacticismul nu este foarte deranjant fiindca de la un moment dat se disipeaza intr-un delir  religios febril a carui autenticitate a ramas in mintea mea neclara. Ambiguitatea asta am impresia m-a facut sa continui si sa imi creasca interesul fata de personaj; asta si, ca de obicei, ambianta generala care inoata in fum si ceturi fiindca totul se petrece intr-un bar sordid din Amsterdam, sau pe insule friguroase si umede in jurul orasului.

by Caliap

Personajul atat de volubil care este urmarit prin spelunci si prin porturi este un amestec complex de farsor, profet, filosof, burghez cumsecade si adolescent intarziat. In jurul lui, celelalte personaje care intra ocazional in raza vizuala, sunt fantome cu trasaturi nedefinite care provoaca o usoara agitatie in ceata inconjuratoare, insa nimic de natura sa lase urme sau consecinte. Prin comparatie, personajul interlocutorului tacut pare mai usor identificabil de-a lungul romanului, (pentru ca la sfarsit sa fie de-a dreptul clar, dar asta e alta poveste, fiindca imi voi fi credincioasa mie insami si nu voi vorbi despre final nici macar aici unde nu conteaza chiar asa mult) probabil fiindca cititorul este uimit de adresarea directa care il face sa asume in mod inconstient pozitia ascultatorului. De aici pana a empatiza cu personajul absent, rabdator si silentios nu e decat un pas. Toate procedeele sau trucurile sau stratagemele astea converg catre o singura consecinta, foarte surprinzatoare in ceea ce ma priveste: am ajuns sa imi pun intrebari in legatura cu viata si comportamentul meu, si sa imi inscenez dileme morale cu iz masochist ca sa imi demonstrez ca sunt o vaca. Toate astea sunt reactii pe care nu le-am mai avut de multa vreme in legatura cu o carte, fiindca sunt la un stadiu foarte insolent al existentei si tocmai de aceea spuneam ca probabil acum vreo zece ani romanul ar fi lasat o impresie inca si mai puternica asupra constiintei mele. Nu stiu daca sa ma bucur sau nu ca l-am citit abia acum.

Fiindca toata aceasta confesiune demonstreaza ca orice gest este interesat, ca orice dovada de altruism este rizibila, ca viata de cuplu este o tortura si ca ipocrizia ne mananca din interior pana ne lasa goliti de substanta. Nimic nou sub soare, nu? Cu atat mai mult, impactul pe care lectura asta l-a avut asupra mea este remarcabil fiindca am prins obieciul sa ma detasez de toate discursurile similare, ca o cititoare experimentata si pe alocuri blazata care sunt. Camus m-a luat insa prin surprindere, cu forta si cu hotarare si m-a scuturat profund de cateva ori pana mi-am venit in simtiri adica pana cand am inceput sa resimt ce spune si sa ma gandesc ca cine stie, poate el de fapt nu e deprimant, e realist. Nu cred ca acum cei care citesc ceea ce am scris se vor inghesui in biblioteci si librarii cautand Caderea, nu cred ca suna foarte apetisant;  insa nadajduiesc ca nu am produs efectul contrar si ca daca o sa dati vreodata din intamplare peste aceasta carte, o voi numerosi si entuziasti cititori ai mei, nu o luati la fuga urland. Cititi-o si pe asta, mai ales daca va simtiti prea bine.