Caderea, de Albert Camus

Editura: Rao, 2009, limba: romana, traducere din franceza de Georgeta Horodinca

Cat curaj, nu? In mod normal nu m-as fi apropiat de cartea asta nici sa fiu platita, din cauza unei imagini distorsionate pe care o am despre Camus in urma unor lecturi care in amintirile mele de-a lungul anilor au devenit extraordinar de deprimante, desi in timp ce eram in mijlocul lor eram cat se poate de multumita. Nu stiu exact cum sa explic efectul asta, si cu Sartre mi se intampla la fel. Probabil ca subiectele in sine sunt ingrozitor de pedante, dar cartile sunt asa de bine scrise incat atunci cand te afunzi in ele ai un oarecare sentiment de confort care contracareaza norul de disperare in care sunt invaluite lumile lor. Si tocmai motivul pentru care scriu aici despre Caderea este printre altele ca sa imi aduc aminte ca nu Camus este problema ci amintirea lui Camus, si deci a-l citi nu provoaca depresia, ci ocazional cand ma voi gandi la carte o voi vedea probabil sub o lumina deprimanta, ma voi intreba cum am putut sa o citesc si asta imi va spori admiratia fata de propria persoana fiindca iata cand vreau ma mobilizez. Deci numai consecinte pozitive. Oricum ar fi, nici o sansa pe lume ca eu sa fi citit romanul in alte circumstante decat cele care s-au prezentat sambata asta: vineri seara m-am vazut cu coordonatoarea de doctorat care a facut niste eforturi fara vlaga si de forma sa ma motiveze. Chiar si asa, de mantuiala, tentativele au functionat intrucatva (ma intreb de ce ar fi capabila sa trezeasca in mine daca si-ar da intr-adevar interesul) si m-am gandit, cum subiectul tezei mele este fix caderea (don’t ask), ca poate ar fi bine sa citesc acest roman, chiar daca s-ar dovedi ca nu are nimic de-a face (are un pic de tot). Si apoi, a doua zi, mergand spre Grenoble cu trenul, nu aveam nici casti nici cartea pe care o citesc acum, doar Kindle-ul care contine o lista de carti intitulata ‘De citit pentru Stefana’ si in capul listei, la A de la Albert, fix asta. Asa ca am strans din dinti si m-am apucat.

Evident, din moment ce scriu despre ea, intr-un final mi-a placut. Probabil mi-ar fi placut mai mult cand eram adolescenta, am avut aceeasi senzatie citind Lupul de Stepa de Hesse. Intreg romanul este un monolog, ghicim replicile care i se dau naratorului/monologatorului/ personajului, insa ele sunt trecute sub tacere de scriitor, sunt foarte rare si singurul lor rol este, pe langa cel de a declansa raspunsuri care altfel s-ar fi strecurat mai greu in monolog, sa scuture din cand in cand cititorul un pic toropit de atata vorbarie. Didacticismul nu este foarte deranjant fiindca de la un moment dat se disipeaza intr-un delir  religios febril a carui autenticitate a ramas in mintea mea neclara. Ambiguitatea asta am impresia m-a facut sa continui si sa imi creasca interesul fata de personaj; asta si, ca de obicei, ambianta generala care inoata in fum si ceturi fiindca totul se petrece intr-un bar sordid din Amsterdam, sau pe insule friguroase si umede in jurul orasului.

by Caliap

Personajul atat de volubil care este urmarit prin spelunci si prin porturi este un amestec complex de farsor, profet, filosof, burghez cumsecade si adolescent intarziat. In jurul lui, celelalte personaje care intra ocazional in raza vizuala, sunt fantome cu trasaturi nedefinite care provoaca o usoara agitatie in ceata inconjuratoare, insa nimic de natura sa lase urme sau consecinte. Prin comparatie, personajul interlocutorului tacut pare mai usor identificabil de-a lungul romanului, (pentru ca la sfarsit sa fie de-a dreptul clar, dar asta e alta poveste, fiindca imi voi fi credincioasa mie insami si nu voi vorbi despre final nici macar aici unde nu conteaza chiar asa mult) probabil fiindca cititorul este uimit de adresarea directa care il face sa asume in mod inconstient pozitia ascultatorului. De aici pana a empatiza cu personajul absent, rabdator si silentios nu e decat un pas. Toate procedeele sau trucurile sau stratagemele astea converg catre o singura consecinta, foarte surprinzatoare in ceea ce ma priveste: am ajuns sa imi pun intrebari in legatura cu viata si comportamentul meu, si sa imi inscenez dileme morale cu iz masochist ca sa imi demonstrez ca sunt o vaca. Toate astea sunt reactii pe care nu le-am mai avut de multa vreme in legatura cu o carte, fiindca sunt la un stadiu foarte insolent al existentei si tocmai de aceea spuneam ca probabil acum vreo zece ani romanul ar fi lasat o impresie inca si mai puternica asupra constiintei mele. Nu stiu daca sa ma bucur sau nu ca l-am citit abia acum.

Fiindca toata aceasta confesiune demonstreaza ca orice gest este interesat, ca orice dovada de altruism este rizibila, ca viata de cuplu este o tortura si ca ipocrizia ne mananca din interior pana ne lasa goliti de substanta. Nimic nou sub soare, nu? Cu atat mai mult, impactul pe care lectura asta l-a avut asupra mea este remarcabil fiindca am prins obieciul sa ma detasez de toate discursurile similare, ca o cititoare experimentata si pe alocuri blazata care sunt. Camus m-a luat insa prin surprindere, cu forta si cu hotarare si m-a scuturat profund de cateva ori pana mi-am venit in simtiri adica pana cand am inceput sa resimt ce spune si sa ma gandesc ca cine stie, poate el de fapt nu e deprimant, e realist. Nu cred ca acum cei care citesc ceea ce am scris se vor inghesui in biblioteci si librarii cautand Caderea, nu cred ca suna foarte apetisant;  insa nadajduiesc ca nu am produs efectul contrar si ca daca o sa dati vreodata din intamplare peste aceasta carte, o voi numerosi si entuziasti cititori ai mei, nu o luati la fuga urland. Cititi-o si pe asta, mai ales daca va simtiti prea bine.

Advertisements

Albastru nemarginit aproape transparent, de Ryu Murakami

Editura Polirom, 2005, limba: romana, traducere (din japoneza?) de Florin Oprina

Am citit ieri si astazi pentru prima data Ryu Murakami. O mare dilema inainte sa ma apuc sa scriu acest post pe care de altfel nici nu stiu daca il voi termina sau daca il termin daca il voi publica. Fiindca dupa Luka and the Fire of Life cartea asta a fost ca un dus rece dupa care iesi mai urat mirositor decat ai intrat. Acum incerc sa imi dau seama daca asta este in mod necesar un lucru rau sau daca dimpotriva, e nevoie in viata si de dusuri reci care te fac sa mirosi urat. Cu alte cuvinte, nu stiu daca mi-a placut Ryu Murakami suficient incat sa scriu despre el, dar nici daca mi-a displacut suficient incat sa nu scriu. De fapt si aici devin inteleapta, nu se pune problema ca nu mi-ar fi placut scriitura, ci pur si simplu ca exista atatea pasaje care sunt  nedeghizat scarboase incat nici cel mai rodat cititor nu cred ca isi poate stapani o grimasa constanta. Si nu cred ca ar trebui sa ma prefac ca nu e asa ca sa fiu mai interesanta. Este foarte greu, cand citesti fara o intentie clara, sa faci diferenta intre placerea intelectuala /izata a lecturii unui text bine scris care transmite un mesaj interesant despre societate, scopul ei si  alte asemenea profunzimi si neplacerea clara, nefiltrata si foarte fizica, pe care ti-o provoaca un pasaj care te face sa vomiti. Sau poate doar mie mi-e greu. Tocmai insa imi trece prin minte o teorie, cum ca asta e la originea tuturor confuziilor atat de dese care au ca trist rezultat stigma sau dimpotriva inalta stima fata de romane greu digerabile pe care nimeni nu mai sta sa le aprofundeze fiindca daca e vomitiv inseamna de obicei ca e bun. Nu e cazul lui Ryu Murakami, pe care am reusit sa il apreciez cu adevarat in decursul acestor 200 de pagini presarate cu felii de lamaie.  Ceea ce reuseste este remarcabil in ceea ce ma priveste, pentru ca pentru prima data nu sunt plictisita si complet neinteresata de descrieri nesfarsite de tripuri care de care mai exotice. Pentru prima oara, suisurile si coborisurile unei aventuri pe mescalina imi suscita suficient interesul incat sa imi provoace imagini mentale pe care sa nu le uit deindata ce inchid cartea.  Asemenea momente in alte descrieri pe care le-am citit par foarte exterioare, impinse pana la teribilism sau frustrate de incapacitatea de a reda in cuvintele naratorului ceea ce autorul insusi a simtit sau ar fi dorit sa simta pe vremea cand inca era un loser. (Scuze, nu m-am putut abtine) Nu de data asta.

Exista un fel de tipar pentru cartile de acest fel, un model mult prea bine cunoscut si exploatat, care spre marea mea surpriza functioneaza foarte bine in Albastru nemarginit, poate fiindca este una din primele carti care il abordeaza (1976). Ma refer la cadrul binecunoscut constituit de grupul de prieteni dezabuzati, societatea nepasatoare si parintii ingrijorati dar ignoranti care cultiva toate anxietatile unui narator ultrasensibil si inteligent, dependent de toate viciile existente si incapabil sa isi gaseasca un scop in viata. Actiunea nu duce catre nimic, stagneaza explorand toate fatetele universului periferic al exclusilor. Suna si este cunoscut, cititorul se implica identificandu-se foarte usor cu naratorul, fiindca el e cel mai inteligent personaj, in mod clar singurul capabil sa se exprime corect si sa mai aiba o bruma de principii, fericit ca acesta a supravietuit sa spuna povestea. Vorbesc atat de des de identificare fiindca pentru cititorul naiv, ca mine insami, consider ca este metoda cea mai sigura de a patrunde in universul unui roman si de a ramane impresionat sau entuziasmat de el. In plus, mi se pare ca jocul autorului cu capacitatea de identificare fata de un personaj este unul din cele mai interesante moduri de a bulversa cititorul, si asta se intampla si in Albastru nemarginit. Intre doua momente de empatie, ratiune si bun-simt, Ryu, personajul principal, nu are scrupule sa fie si instigatorul unor episoade oripilante pentru noi, oamenii bine crescuti si normali, care le parcurgem. Fiindca acum, sa nu ne pacalim, asta este intr-o mare majoritate publicul lui Ryu Murakami si asta este publicul tuturor scriitorilor contemporani. Toti junkie-ii intelectuali pe care i-am vazut citeau filosofie si poeti simbolisti, ca de altfel si personajele din Albastru nemarginit.

Nu imi place sa am o atitudine condescendenta vorbind despre carti, si simt ca sunt pe cale sa alunec in acest pacat, asa ca ma voi indrepta din nou catre ceea ce mi-a placut asa mult in roman, dincolo de lista foarte utila de medicamente pe as putea sa incerc sa mi le procur daca vreodata simt ca o duc prea bine. Motivul pentru care tiparul romanului cu drogati functioneaza asa de bine pentru mine aici, este fiindca este credibil si este credibil datorita minunatei limbi in care se exprima naratorul. Dupa cum spuneam, descrierile sunt de o poezie care uneori imi taia rasuflarea, iar anumite observatii lovesc din plin, sunt atat de perfecte si precise incat m-au lipit instantaneu de carte fix cand ma pregateam sa ma indepartez: “deja nu mai cresc in inaltime”, de exemplu. Episodul meu preferat si cred ca nu sunt singura, este cand Ryu si Lilly pleaca intr-o excursie cu masina noaptea si incepe furtuna, iar ei se gasesc intr-un camp de rosii, la marginea unei baze militare, unde decoleaza un avion cu reactie. Scena asta, luminata alternativ de fulgere, de lumina farurilor si de reflectoarele pistei bazei militare m-a facut sa ma hotarasc sa scriu despre carte si este foarte probabil cea care imi va ramane in minte de fiecare data cand ma voi gandi la Albastru nemarginit de acum si in pururi si in vecie. Asa ca acum iata fotografii cu fulgere.


Cimitirul din Praga, de Umberto Eco

Editura Polirom, 2010, Limba: romana, traducere din italiana de Stefania Mincu

Wow. Cincisprezece straturi de fictiune unul peste altul, plus o lectie de istorie, plus o teorie a teoriilor conspiratiei si o singura donşoară intimidata si cam ignoranta (eu) ratacind prin padurea narativa. Rezultatul a fost ca mi-a luat o luna sa termin cartea. Din nou, ca de nenumarate alte ori la sfarsitul unui roman complicat (ca si Kaltenburg de curand) ma simt mai educata si cu cativa centimetri mai inalta decat inainte. Un fenoment de-a dreptul deconcertant s-a petrecut in timpul lecturii acestui roman, si cred ca el face parte din intentiile autorului: s-a intamplat sa citesc “Cimitirul din Praga” pe Kindle. Or, dupa cum stie oricine care a parcurs macar cateva pagini din el, in pofida structurii alambicate, este un roman care tinteste, citeaza, romanul clasic de aventuri: ilustratiile, pedanteria scriiturii, epoca in care se petrece actiunea, sunt toate caracteristice unor carti de Jules Verne din copilarie, de Eugene Sue sau de Alexandre Dumas, toti scriitori ale caror figuri si nume apar de altfel in “Cimitirul din Praga”, cu roluri mai mult sau mai putin importante. Contrastul dintre senzatia ca citesc una din acele carti ingalbenite, patate de ai mei cu dulceata cand aveau la randul lor zece ani si realitatea ecranului din fata ochilor mei, dar mai ales a faptului ca autorul traieste bine mersi (desi nu in floarea varstei) in epoca digitala a fost bulversant. Pe intreg parcursul romanului a trebuit sa imi trag cate o palma mentala cand gandurile imi divagau si incepeau sa formeze concluzii de genul : “ah, daca ar fi stiut pe deasupra autorul cum s-a concretizat ura fata de evrei in secolul XX” samd. Culmea este ca naratorul (primul – haha, daca n-ati citit nici nu banuiti ce va asteapta) nici macar nu pretinde ca ar locui altundeva decat in lumea contemporana, insa din cauza complexitatii povestirii din rama, tendinta cititorului hulpav ca mine este sa nu isi puna prea multe intrebari si sa ii trimita pe toti gramada la sfarsitul secolului XIX, cand se petrece cea mai mare parte a actiunii, dupa care sa confunde taraneste naratorul cu autorul si uite asa pe Umberto Eco l-am transformat din contemporanul lui Ashton Kutcher in cel al lui Sarah Bernhardt.

Veti fi inteles de acum ca ultimul roman al lui Eco va fi studiat la cursurile de teorie literara de acum si-n pururi, fiindca facand uz de hipertext, intertext, metatext si alte texte (carora le-am uitat numele fiindca a trecut o eternitate de cand dormitam in fundul salii crezandu-ma speciala si prea interesanta pentru Harold Bloom) te invarteste de nu mai stii unde te afli, pentru ca in final sa iti acorde cu un ranjet binevoitor cheia.  Sau cel putin asa crezi, fiindca nu mai ai putere sa te duci sa verifici. You’ve been punked.

Case si mistere din secolul XIX

Naratiunea in sine, cu iz de “Pendulul lui Foucault”, este o reconstituire a urzelii de minciuni si de interese care ar fi dus la antisemitismul extremist al inceputului de secol XX, cuprinzand momente cheie ale istoriei europene: campaniile militare ale lui Garibaldi, razboiul Franco-Prusac, afacerea Dreyfus, insa vazute nu din mijlocul actiunii, ci din perspectiva unor mici oportunisti care profita de pe urma tulburarilor politice sperand sa faca istorie. Nu este clar pana unde merge eficienta lor si unde incepe grandomania, dar comploturile imaginate de personaje (inspirate din realitate) par sa explodeze uneori in acte care schimba mersul societatii.  Personajul narator, Simonini, este construit in mod extrem de interesant ca un individ abject si slinos cu apetit pantagruelic si fara principii. Nimic nemaivazut, insa creatura nu se preteaza nici identificarii cu cititorul, nici identificarii cu autorul. Ramane deci undeva in vidul fictiunii, un ghid antipatic si incomod, dar extrem de eficient in lumea intrigilor subterane pariziene.

De curand am citit o parte a corespondentei lui Proust care este ghidul perfect in lumea intrigilor superficiale pariziene si de care cred ca m-am indragostit. Il stiti pe Proust, cu finetea lui si inteligenta scanteietoare si accesele de umilinta perversa. Simonini este fix inversul lui. Da stiu, ca este personaj fictional, dar asta a devenit si Proust in mintea mea deci nu compar mere cu pere, shush! Nu mi-a fost usor, pe parcursul lecturii, sa mi-i imaginez in aceeasi lume, in acelasi oras si frecventand de multe ori aceleasi personaje, insa odata ce i-am situat pe unul si pe celalalt de o parte si de alta a cauzei dreyfusarde, mi-am dat seama ca sunt norocoasa detinatoare a unei imagini destul de complexe asupra secolului XIX gratie acestor lecturi – una fictionala una non. Si ce profesor mai extraordinar decat Umberto Eco, cu eruditia lui atat de vasta incat este complet neverificabila si dupa cate am vazut exasperanta pentru unii care prefera romanele cu templieri care isi codeaza mesajele scriind in engleza in oglinda. Incet incet in zilele care vin ma voi ocupa cu cercetari aprofundate si neerudite pe Wikipedia, fiindca sunt o victima a generatiei mele, asupra personajelor diverse care apar in roman. Mi se pare o incheiere fireasca oricarei opere a lui Umberto Eco.

Grenoble, fiindca e mentionat o data in roman si fiindca asa arata lumea pe vremea lui Simonini


Sa nu ma parasesti de Kazuo Ishiguro

Editura Polirom, Iunie 2011, Limba: romana; traducere de Vali Florescu

Il asociez pe Kazuo Ishiguro in mod automat cu un prieten de-al meu care mi-a imprumutat “Ramasitele zilei” si mi-a dat cadou, in mod foarte inspirat “Sa nu ma parasesti” de ziua mea, in iulie. El fan de science-fiction si fantasy, eu o profana in ale domeniului, agatandu-ma cu incapatanare de dragul meu realism psihologic si totusi suntem amandoi entuziasmati de Kazuo Ishiguro. Am citit romanul asta in mijlocul unei veri binemeritate, care este intotdeauna mult mai euforica decat o vara nemeritata, asa cum fusesera cele cateva care au precedat-o pe ultima. Sa citesti Kazuo Ishiguro vara, cand totul incetineste de la sine, iar mintea mea (in ciuda a tot ce se spune despre vara) devine mai ascutita, iar simturile imi devin mai sensibile, pare la fel de potrivit ca a citi Proust. Proust insa este pentru mine asociat pentru vecie cu racoarea din casa si chiselele cu dulceata, in timp ce Kazuo Ishiguro inclina spre zilele acelea interminabile la malul marii. Cred ca este necesara lentoarea verii ca sa citesti Kazuo Ishiguro fiindca este atat de subtil si de elegant incat risti sa ratezi o fraza sau un subinteles si ar fi mare pacat. Acuratetea cu care contureaza trairi retinute, dar devastatoare pe dinauntru se compara cu cea a lui Harold Pinter, din punctul meu de vedere. Ceea ce difera la el (cel putin in “Ramasitele zilei” si in “Sa nu ma parasesti”) fata de Virginia Woolf sau Proust, este faptul ca cititorul vede totul de afara, si nu din interiorul mintii personajului. Exista in “Sa nu ma parasesti” vocea personajului principal, care povesteste totul, insa nici un moment nu ai impresia ca este pe deplin onesta sau ca se expune. Intre ea si cititor ramane mereu un fel de platosa de politete, desi ea este personajul care pierde tot tot timpul. (Fiindca totul e in Norfolk)

Am vazut si filmul la scurta vreme dupa ce am citit cartea si m-a impresionat distributia extrem de inspirata. Extraordinar mi s-a parut faptul ca in jocul ei Carey Mulligan, o actrita pe care o ador, a reusit sa aiba exact aceeasi detasare politicoasa si obiectivitate autopimusa ca vocea naratoarei din carte. De asemenea, vizual, totul a devenit mult mai precis si mai luxuriant pe ecran decat in mintea mea. Evident ca la prima vedere ar putea parea ca asta este doar din cauza mintii mele si pe deasupra e menirea filmului sa aduca totul la viata,  insa sunt sigura ca in totalitatea ei cartea este mult mai austera vizual decat filmul. In primul rand, nu mi-as fi imaginat niciodata personajele din carte exhiband atata siguranta de sine si bun-gust in alegerile lor vestimentare ca cele din film. Costumiera si-a facut extrem de bine treaba, poate chiar prea bine. Nu m-a deranjat deloc insa estetica filmului, dimpotriva, fiindca prefer in mod sigur sa ma uit la un film cu imagini frumoase decat la unul foarte intelectual. Pe de alta parte, ecranizarea a adus cateva deservicii firului narativ, insa nu voi insista asupra lor fiindca nu mi se par importante si nu despre filme vorbesc fiindca nu ma pricep.

Inapoi la carte deci. Intre noi fie vorba, singurul lucru care imi da senzatia ca ma pricep la carti mai mult decat la filme este faptul ca imi place mai mult sa citesc. Mda, asa deci. Cartea, asa sobra cum e ea, pastreaza in centrul ei o adiere de suspans, a carui rezolvare nu este extraordinar de disimulata, un cuvant este suficient ca totul sa devina evident. Nu vreau insa sa fiu eu cea care incepe sa vorbeasca despre o carte de la coada la cap cu placerea sadica de a-i spulbera misterul, asa ca voi ignora tentatia de a ma lansa intr-o lunga expunere asupra chestiunilor etice pe care le aduce romanul in prim-plan, fiindca asta ar trada totul. Ceea ce mi se pare chiar mai fascinant decat etica, este tocmai felul in care este creata enigma romanului: transparenta ei este tocmai ceea ce te face sa te intrebi daca oare chiar…sau poate nu? Sau poate ai inteles prost? Pentru ca in final, fara lovituri de teatru si artificii ridicole, sa iti dai seama ca nu, nu ai inteles prost. Si in plus…

Si in plus, romanul nu e centrat pe asta, misterul despre care tot vorbesc reprezinta a zecea parte din esenta cartii si nu inteleg de ce m-a impresionat asa. Personajele, din nou, sunt niste creaturi superbe pline de contraste neasteptate care le dau o complexitate remarcabila si o asemanare tulburatoare cu persoane din viata reala pe care la un moment dat cititorul le-a intalnit si/sau le-a parasit. Triunghiul amoros in jurul caruia se desfasoara actiunea este perfect acordat, de-a dreptul armonios : intre o tanara narcisista si nesigura si prietena ei calma, concentrata si eficienta (intuim ca este mai putin frumoasa), un baiat dezorientat si las. Perfect. Cred ca asta se cheama realism. Partea ironica este ca nu e.      Pfff. Uneori ma gandesc ca ma insel cand spun ca oricine poate vorbi despre carti cand revad ce incurcaturi lasa in urma frazele mele opintite. Iata, exact asa NU scrie Kazuo Ishiguro: la el totul este limpede, curgator si profund. Uneori aveam impresia ca ascult romanul, asa de coerent si de curat este totul. Nici o infloritura, nici un fald, nici o digresiune. Si pe de alta parte, nici fraze in mod intentionat despuiate ca ale lui Haruki Murakami.

Dupa aceste observatii extrem de clare si in mod sigur edificatoare, cred ca este momentul sa inchei si sa multumesc astrelor ca nu m-am apucat sa fac din critica literara o meserie, fiindca si-ar fi batut joc de mine si pisica. Nu insa inainte de a face o observatie enervata editorilor care redacteaza a patra coperta la intamplare cu un CATRALION de greseli si care pe deasupra se amuza sa dezvaluie tocmai misterul pe care eu tot l-am protejat pe parcursul celor 1000 de cuvinte aici prezente. Bad, bad Polirom!

In mintea mea

In film