Cimitirul din Praga, de Umberto Eco

Editura Polirom, 2010, Limba: romana, traducere din italiana de Stefania Mincu

Wow. Cincisprezece straturi de fictiune unul peste altul, plus o lectie de istorie, plus o teorie a teoriilor conspiratiei si o singura donşoară intimidata si cam ignoranta (eu) ratacind prin padurea narativa. Rezultatul a fost ca mi-a luat o luna sa termin cartea. Din nou, ca de nenumarate alte ori la sfarsitul unui roman complicat (ca si Kaltenburg de curand) ma simt mai educata si cu cativa centimetri mai inalta decat inainte. Un fenoment de-a dreptul deconcertant s-a petrecut in timpul lecturii acestui roman, si cred ca el face parte din intentiile autorului: s-a intamplat sa citesc “Cimitirul din Praga” pe Kindle. Or, dupa cum stie oricine care a parcurs macar cateva pagini din el, in pofida structurii alambicate, este un roman care tinteste, citeaza, romanul clasic de aventuri: ilustratiile, pedanteria scriiturii, epoca in care se petrece actiunea, sunt toate caracteristice unor carti de Jules Verne din copilarie, de Eugene Sue sau de Alexandre Dumas, toti scriitori ale caror figuri si nume apar de altfel in “Cimitirul din Praga”, cu roluri mai mult sau mai putin importante. Contrastul dintre senzatia ca citesc una din acele carti ingalbenite, patate de ai mei cu dulceata cand aveau la randul lor zece ani si realitatea ecranului din fata ochilor mei, dar mai ales a faptului ca autorul traieste bine mersi (desi nu in floarea varstei) in epoca digitala a fost bulversant. Pe intreg parcursul romanului a trebuit sa imi trag cate o palma mentala cand gandurile imi divagau si incepeau sa formeze concluzii de genul : “ah, daca ar fi stiut pe deasupra autorul cum s-a concretizat ura fata de evrei in secolul XX” samd. Culmea este ca naratorul (primul – haha, daca n-ati citit nici nu banuiti ce va asteapta) nici macar nu pretinde ca ar locui altundeva decat in lumea contemporana, insa din cauza complexitatii povestirii din rama, tendinta cititorului hulpav ca mine este sa nu isi puna prea multe intrebari si sa ii trimita pe toti gramada la sfarsitul secolului XIX, cand se petrece cea mai mare parte a actiunii, dupa care sa confunde taraneste naratorul cu autorul si uite asa pe Umberto Eco l-am transformat din contemporanul lui Ashton Kutcher in cel al lui Sarah Bernhardt.

Veti fi inteles de acum ca ultimul roman al lui Eco va fi studiat la cursurile de teorie literara de acum si-n pururi, fiindca facand uz de hipertext, intertext, metatext si alte texte (carora le-am uitat numele fiindca a trecut o eternitate de cand dormitam in fundul salii crezandu-ma speciala si prea interesanta pentru Harold Bloom) te invarteste de nu mai stii unde te afli, pentru ca in final sa iti acorde cu un ranjet binevoitor cheia.  Sau cel putin asa crezi, fiindca nu mai ai putere sa te duci sa verifici. You’ve been punked.

Case si mistere din secolul XIX

Naratiunea in sine, cu iz de “Pendulul lui Foucault”, este o reconstituire a urzelii de minciuni si de interese care ar fi dus la antisemitismul extremist al inceputului de secol XX, cuprinzand momente cheie ale istoriei europene: campaniile militare ale lui Garibaldi, razboiul Franco-Prusac, afacerea Dreyfus, insa vazute nu din mijlocul actiunii, ci din perspectiva unor mici oportunisti care profita de pe urma tulburarilor politice sperand sa faca istorie. Nu este clar pana unde merge eficienta lor si unde incepe grandomania, dar comploturile imaginate de personaje (inspirate din realitate) par sa explodeze uneori in acte care schimba mersul societatii.  Personajul narator, Simonini, este construit in mod extrem de interesant ca un individ abject si slinos cu apetit pantagruelic si fara principii. Nimic nemaivazut, insa creatura nu se preteaza nici identificarii cu cititorul, nici identificarii cu autorul. Ramane deci undeva in vidul fictiunii, un ghid antipatic si incomod, dar extrem de eficient in lumea intrigilor subterane pariziene.

De curand am citit o parte a corespondentei lui Proust care este ghidul perfect in lumea intrigilor superficiale pariziene si de care cred ca m-am indragostit. Il stiti pe Proust, cu finetea lui si inteligenta scanteietoare si accesele de umilinta perversa. Simonini este fix inversul lui. Da stiu, ca este personaj fictional, dar asta a devenit si Proust in mintea mea deci nu compar mere cu pere, shush! Nu mi-a fost usor, pe parcursul lecturii, sa mi-i imaginez in aceeasi lume, in acelasi oras si frecventand de multe ori aceleasi personaje, insa odata ce i-am situat pe unul si pe celalalt de o parte si de alta a cauzei dreyfusarde, mi-am dat seama ca sunt norocoasa detinatoare a unei imagini destul de complexe asupra secolului XIX gratie acestor lecturi – una fictionala una non. Si ce profesor mai extraordinar decat Umberto Eco, cu eruditia lui atat de vasta incat este complet neverificabila si dupa cate am vazut exasperanta pentru unii care prefera romanele cu templieri care isi codeaza mesajele scriind in engleza in oglinda. Incet incet in zilele care vin ma voi ocupa cu cercetari aprofundate si neerudite pe Wikipedia, fiindca sunt o victima a generatiei mele, asupra personajelor diverse care apar in roman. Mi se pare o incheiere fireasca oricarei opere a lui Umberto Eco.

Grenoble, fiindca e mentionat o data in roman si fiindca asa arata lumea pe vremea lui Simonini

Advertisements


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s